Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Melancolia(?) raționalistului

        de Dania-Ariana MOISA

Când peste texte se așază, mai devreme ori mai târziu, noaptea uitării, iar propria existență, ca întreg, e mai ușor de risipit decât imaginea fugace a unui pantof, rămâne ca înfipt în eternitate discursul – și el, evident, supus, măcar periodic, aceluiași impuls măturător al celorlalți. Cum însă nevoia eșafodajelor intelectuale cât mai contorsionate și cât mai subtile este irepresibilă, eseul devine constructul răcoritor și restaurator. Individul se retrage în „agora” lui, de unde, meticulos, construiește și se alcătuiește, imaginează și brodează. Căutătura se poate îndrepta spre „lucrurile neluate în seamă, socotite insignifiante, efemere”, asigurându-i eseistului „toate șansele să descopere esențe, detalii revelatorii ” și, fără îndoială, eticheta vânătorului de frivolități.(Alexandru Paleologu, Despre lucrurile cu adevărat importante).

Adrian N. Mihalache își propune în volumul Înaintând mascat, Eseuri frivole (Editura Curtea Veche, București, 2007) imersiunea în lumea frivolului, rezervându-și dreptul privirii pătrunzătoare, profunde. Proteismul este asumat ludic-serios, moderația rutinieră apare inebranlabilă condamnare la plictiseală.

Deși tehnica structurantă ar putea fi acuzată de lejeritate, Adrian N. Mihalache – fără a fi pedant – urmează „Metoda”: orice problemă poate fi rezumată, rațional, prin descompunerea ei sistematică în subprobleme din ce în ce mai simple. Impasul este însă iminent: rezolvarea de probleme nu se substituie căutării adevărului. Și totuși omul se vrea rațional. Satisfacția trebuie să fie maximă, iar disconfortul, minim.

Odată stabilită premisa interpretativă, capitolele(Larvatus prodeo, Melancolica rațiune, Autoritate fără putere, putere fără autoritate, Puterea virtuală etc) se succedă firesc, luându-și ca personaje livrescul, adică elaboratul, creatul, uneori chiar viața, și autorii, vizând întâlniri complementare: autoritate – putere, rațiune – imaginație (în unele interpretări se alătură „contemplatio”), ordine – dezordine, melancolie – extaz. Omul de știință regretă părăsirea contemporană a rațiunii; iubitorul de arabescuri concede, întors spre Shelley: „imaginația este chiar spiritul care dă lumină gândurilor.”

Vocea auctorială are suplețe, asociațiile ideatice sunt logice, surprinzătoare de multe ori, informația este copleșitoare. Îndemnul la reflecție, interstițial. Nu-și permite nicio clipă neglijențe raționale sau afective. Revelă însă, puternic sau efasat, continua tensiune dintre control și slăbiciune, dintre nevoia ipostazierii centrale a eului și legile universale/istorice, căderea în derizoriu și anonimat, uniformitatea umană și scriitura ei diversă, mecanica, lumea și ciberspațiul. Caragiale și Flaubert în locomotiva progresului, Karl Popper și lumea a treia, Pământul care se cutremură – nu însă din cauza noastră -, retorica destinului manifest, arta compromisului, călătoriile spre nicăieri te poartă printr-o lume în care oscilezi între învățare și supunere. Autorul îl citează pe Comenius: „În lume am văzut că totul este contradicție și înșelătorie; fiecare devine, mai devreme sau mai târziu, fie propriul lui sclav, fie se pune sub autoritatea altuia. Neavând respect pentru limitele dreptei judecăți, oricine vrea să acționeze, fie după propria sa voință, fie urmând voința altuia.” Concluzia este cel puțin paradoxală: „Acesta este triumful fanteziei.” Atinsă printr-o riguroasă disciplinare a trupului și a conștientului, neignorând psihedelicul, fantezia – singura cale de a transfigura ternul, de a te lăsa cuprins de har. Poți fi și sclavul nobil, eterat al Textului. Ultimul capitol, „Scriitura ștearsă de uitare”, ne invită la o astfel de înrobire. Supunându-se imaginarului unei cărți, un prieten reînvie sub ochii celuilalt o secvență narativă, de tot stranie, pentru că presupunea apariția unui personaj, întocmai cum promisese, la o sută de ani după moartea sa într-o cafenea. Participantul la ritual se simte infuzat de fiorul că „viața urmează riguros arta”. Evident, totul fusese o farsă. Efectul, nu.

Alteori, arta păcătuiește printr-un mimetism excesiv. Opera lui I.L.Caragiale a fost, nu arareori, decodată astfel. Ca pentru a aduce un argument al falsității privirii interpretative (ideea există și la Ioana Pârvulescu într-unul dintre cele șapte eseuri reunite sub titlul În Țara Miticilor), Adrian N. Mihalache pune față în față farsa electorală descrisă de creatorul român și de francezul Flaubert. Singura diferență: scriitura. Caragiale are succes, Flaubert, nu. S-ar părea că Eugen Ionescu avea dreptate: Caragiale este cel mai mare dramaturg universal necunoscut, Flaubert simțindu-se în larg doar în faldurile ample ale prozei. (Până la urmă inspirația se poate naște din orice. Inclusiv dintr-o minune tehnologică precum o pereche de…ghete.) Aceasta este iluzia/credința ultimă a lui Adrian N. Mihalache: împletitura/scriitura salvatoare. Deși adaugă precaut, inspirându-se din lumea literelor, autorul poate fi confundat. Creatorii devin și ei „candidați la uitare”. Consolarea? „…capacitatea de a uita este un dar neprețuit pe care natura l-a făcut oamenilor.” Și, fără îndoială, darul de a scrie.

© 2007 Revista Ramuri